Ziarul „Copiii Euroepi” la Simpozionul Anului

 

Tudor Palladi la 80 ani frumoși, rodnici...

 

Biblioteca Transilvania, 7 iunie 2026

Cu Eminescu în inimă şi suflet

 
 
  
  
  E original să ieşi în iarna cu zăpadă până-n brău, 
să te întâlneşti foarte întâmplător cu critical literar 
care te apreciază foarte mult, domnul Tudor Palladi,
să vă felicitaţi cu Anul Nou, pe stil vechi, 
dar mai întâi de toate cu Ziua lui Eminescu!... 
şi să prindeţi o clipă, imortalizând-o, 
lângă poeta luptătoare Renata Verejanu,
care ieri a organizat o Mare Sărbătoare sub genericul
"la sfat cu Eminescu prin Poezie, Cântec, Arte plastic"... 
Şi peste ani să-ţi aminteşti ce zăpadă era în Chişinău, 
în Ziua de naştere a lui Eminescu, 
în preajma alegerilor de tot felul... - 
susţine tânărul exeget blagian, Daniel Verejanu, 
rugat de Reporterul nostru să comenteze aceste poze...

 Microfonul Liber
 15.01.2019
 Chişinău

Criticul literar Tudor Palladi despre poeta Renata Verejanu în Regatul Cuvântului

Revista REGATUL CUVÂNTULUI
(IANUARIE 2015, paginile 48-53... )
Eseul lui Tudor Palladi despre colega sa de breaslă - 
poeta Renata Verejanu... 
citind volumul antologic 
Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare...

Reporter ZCE

Poeziile Renatei Verejanu citite de Tudor Palladi

Din cartea "Poetul metaforei în flăcări - Renata Verejanu"

OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI SAU MAGIA REVELAŢIEI


IV. Între echilibrism şi vizionarism

Sunt molecula ce-a respiră mileniul trei.
Renata Verejanu

Poezia este ofranda celestă a Poetei pe care o dăruie alor săi de decenii la rând cu aceeaşi sete nestinsă, neînvinsă de nicio vicisitudine existenţială. Mai aproape ca toate de inima Creatoarei a fost şi este întotdeauna în pofida tuturor circumstanţelor mai mult sau mai puţin prielnice activităţii sale literare de un ordin sau altul ideea de Om. De la poezie la cântec versurile Dumneaei au avut acel dar vital şi imaginar al cuvintelor de a ne purta pe urmele de foc interior şi de noroc omenesc ale personajului ei liric (alias ale autoarei…) înaripat de duhul zborului şi de chemarea de a înălţa şi de a celebra ideea de Om şi de Adevăr, de a ne contopi firesc cu însăşi imaginea de trăire dinspre tot ce-i frumos şi netrecător. Deceniile de activitate fructuoasă şi generoasă cristalizate în scrierile ce i-au marcat destinul au relevat în fond atât făgaşurile liricii etico-civice, practicate de autoare dintr-o chemare de acasă, de Sus şi de jos, în speranţa unei manifestări fireşti evolutive pe măsura eforturilor intelectuale şi literar-artistice cu de la sine putere. Mai mult, de la volumul de debut din 1979 „Până la dragoste” la antologia de autor „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” (2012) Renata Verejanu, care a cunoscut prin publicaţiile în alte limbi europene şi din spaţiul exsovietic de altădată, din secolul al XX-lea, o nouă ascensiune în prodigioasa ei activitate scriitoricească propriu-zisă, se evidenţiază ca o individualitate distinctă în peisajul literelor noastre. Este meritul Domniei Sale ca a ştiut să-şi organizeze astfel modul de viaţă şi de activităţi diverse, să-şi consacre întregul talent cu vârf şi îndesat prin promovarea inspirată a altor autori, modele, forme literare care într-un fel au dat strălucirea cuvenită tabloului general al unui segment mai mare sau mai mic din cadrul sociocultural şi existenţial al momentului absolut dezinteresat, și nu doar din simplul motiv de a spori în arealul moldovenesc/ românesc necesitatea ideii de noi pe nou, dintr-o perspectivă superioară şi multilaterală a cunoaşterii angajate de sine şi de lume, de poezie şi adevăr, idee care a prins şi continuă s-o preocupe mereu pe scriitoare şi mai departe. Se vede că acesta i-a fost dat să-i fie datul. Poezia a devenit viaţa ei interioară şi de toate zilele. Născută la hotarul dintre balanţă, echilibrism, şi scorpion, vizionarism, întreaga viaţă distinsa creatoare a căutat să-şi bucure contemporanii din puţinul ei mult cu ofranda celestă a Poeziei sau cu magia revelaţiei pe care le poartă în sânge şi a căror prezenţă o simţim de la carte la carte în tot ce a scris şi a editat pe cont propriu întru binele nostru al tuturora, al creşterii sufleteşti, spirituale („Cu ce-s de vină, / Ziduri dărâmate, de ce-mi mâncaţi umbra / Lăsată de lumină?…/ Să mă sărăciţi spiritual?! / Un alt soare în ochi a răsărit, / Zidule brutal”).

Tăria de caracter a locutorului liric verejanian de „a nu se supune gândului rău”, de a se împotrivi tenace indiferenţei („Nepăsare, nu mi te da cu împrumut. /…/ Degetele lungi şi darnice mi s-au născut / Să crească bucuria omenească”), „Zidului pe nume mită” („Mită un scaun în prezidiu. / Mită un trust industrial, / O noapte în doi, ba şi un piedestal”), contribuie în fond la cristalizarea unor atitudini poetice/auctoriale net superioare scriitorilor de tot soiul, de vreme ce ei „au condeie”, vorba clasicului: „Poetul nu vrea să moară, şi eu nu mă mir. / Teribilă artă întruna să aduni: / Pietre pe zid, pe burtă grăsime, / Pe suflet tăciuni…”. Or, „zidul-oglindă” care focalizează şi trădează toate racilele vremurilor noastre este unul înspăimântător. Şi poate fi demolat doar prin omenie şi armonie, prin dăruire dezinteresată, printr-un mare curaj şi echilibrism sufletesc, dumnezeiesc, printr-un dar foarte rar care se numeşte vizionarism, contaminat de cultul Luminii, Soarelui, cult care ridică poezia Renatei Verejanu la rang de trăire originală dacapo al fine. Nu zadarnic înaintaşul Em. Bucov remarca în cuvântul înainte la placheta lirică de debut a poetei că „autoarea, deşi e la prima cărţulie, totuşi e originală. Originalitatea, sublinia Domnia Sa, e autenticitate, e expresia propriilor tale structuri sufleteşti”. Un elogiu mai elocvent greu de presupus la început de cale, de carieră literară. De la primul manuscris depus la US (1975) până în 2012 scrisul poetei noastre s-a îmbogăţit de nespus. Dar ceea ce a contribuit incomensurabil la consolidarea lui etico-civică şi metaforică a fost şi este sentimentul demnităţii umane, verticalităţii lui echilibrate şi expresiv-armonioase. De aceea „versul ei, ca un sfredel, zidul dărâmă”, zidul „gândului rău”, zidul „mitei”, zidul „nepăsării”, zidul „modei” ce „sufletul i-a sărăcit”, i-a complicat „Existenţa, unic alfabet”. „Ce popor? O! Zidul vieţii / O să-l treacă? Cum să înveţe / Când cu inima îs orbi…”, se întreabă aidoma unui mistic personajul reflexiv-liric verejanian, plin de compătimire faţă de semenii săi îngenuncheaţi de zidul fatal al sorţii, în vreme ce „Necinstea singură ospătează la masă”, iar „Adevărul” rămâne „negrăit”. De unde şi chemarea: „Degeaba de unul singur m-am izbit în zid”/ N-a rămas pe faţa-i nici urmă de rid”, conchide locutorul liric al poemului „Zidul”, convins că „l-a căpătâiu-i O nouă revoluţie rămâne să steie”.

Însăşi formula magică şi mistică de adresare a sosiei lirice verejaniene către viaţă este una pe potriva armoniei poetei, echilibrului ei sufletesc, firii ei dedate omeniei, ofrandei celeste a poeziei sau magiei revelaţiei („Ah, cum i-aşi chema pe călăi / Să sorb tot veninul din ei, / Să-i fac foarte buni pe toţi… / Nu mai vreau morţi, neam plin de morţi”). Ruga către trădători de asemenea divulgă un poet al omeniei şi al balanţei spirituale, menită a salva, îndruma şi lumina neamul şi nu a-l arunca în sorbul dezastrului („Ah, rog trădătorul conştient: / Nu vinde iubirea, nu vreau popor impotent, / Nu vreau pe zare cetăţi de cenuşă / cuvinte otrăvite are dorul în guşă. //…// Ah, semenilor, atât de lacomi, ah! / Cum v-aş pălmui îndelung, / Cu şirul neamului meu de valah…/ Minute pentru voi nu-mi ajung”).

Alte piese „semănând idei umaniste” şi emanând „energia iubirii”, între care: „Colind de la mama”, „O viaţă în taxi” („Că ai avut parte de sex şi comerţ./ Şi nu ai avut noroc să cunoşti iubirea”); „Concurs de tăcere” (Academicianului Mihai Cimpoi); „Verbul trăiesc”, „Meritul tău”; „Sfintele Paşti şi îndrăgostiţii”, „Sacrificarea”; „Destin”, „Metafora economisită”; „Aleea crinilor în floare” (în care „râde durerea”); „Copilul meu dintâi”, „Provocaţi-mă, să devin genială”, „Dorul”, „Intru în viaţă”, „Ore întârziate” („Ce să zic, ore-ntârziate?/ Soarta mea nu ţine de voi. / Măcinaţi întruna, mori stricate, / Nu făină faceţi, ci numai gunoi”); „Uşile sorţii”; „Veghez viaţa” („O taină în firimituri nu se împarte; / Văzduhul în ceruri e fără hotare”); „Respiraţia moleculei”; „Triunghiul Bermudelor”; „Noţiune de zâmbet” („…un zâmbet de poet / Te-a bucurat sau… omorât încet…”); „Nu fac schimb” („Spre nenorocul meu, mi-i dat să intuiesc / Prea marele noroc frumos ca să trăiesc”); „Bucuroasă că ard de un veac”; „Noţiune de neam” („O fi fiind mai bun traiul undeva, în apus, / Dar nu schimb pe-un val, / Nici pe-un ocean roua dimineţii”); „Balansoar” etc., etc.) confirmă pe de-a-ntregul talentul poetei ce şi-a dăruit toată viaţa cuvintelor, ofrandei celeste zi de zi, an de an, decenii la rând cu toată ardoarea vocaţiei ”plină de mirare” şi de mirajul indescriptibil al revelaţiei. Harul de poetă şi de eseistă, de editoare şi de cenaclistă etc. îl denotă întreaga ei activitate efervescentă de la A la Z pe parcursul a patru decenii în cinstea literelor române şi a triumfului ideii de poezie şi omenie, de iubire şi trăire plenară, armonioasă şi vizionară în Cuvânt, în cea mai mare comoară a Neamului şi a Nemuririi.

Poezia, oricum, pentru Renata Verejanu, pentru poeta aleasă este şi luptă, şi muncă, şi speranţă, şi credinţă, şi cinste, şi dăruire, şi mai ales Iubire. Odată, întâlnindu-se cu legendarul poet-luptător al fiinţei noastre naţionale Grigore Vieru, autorul volumului „Fiindcă iubesc”, maestrul o întreabă oftând din greu ca orice creator ce duce povara Neamului în văzul tuturor: „– Renata dragă, ce mai faci?…”, la care întotdeauna verticala Renata Verejanu îi răspunde de neînchipuit de simplu şi de inspirat, luându-i ca şi cum o piatră de pe inimă, atât de fantastic, de genial sună răspunsul comprimat într-un singur cuvânt – polifonic şi rapsodic, imnic şi psalmic, gnomic şi mistic totalmente: „Iubesc!!!…”.
După o pauză de uşurare sufletească îndelungă, marcată de-o mirare de asemenea genială, clasicul nostru modern schiţă un zâmbet fin şi larg totodată, clătinându-se parcă aidoma unui catarg oprit locului de vâltoarea cerească a Cuvântului („Iubesc!!!…”) şi adunând aerul din jururi întru a rosti ca şi cum o binecuvântare („Bun de editat!”, bunăoară, manuscrisul autoarei în cauză, pe care a susţinut-o, vorbind cu dragoste de poezia ei bărbătească, metaforică şi curajoasă, verticală şi originală…), apoi o cuprinse părinteşte silabisind asemenea unui apostol: „– Draga mea, în sfârşit am întâlnit Omul care face în viaţa lui ceea ce trebuie să facă!!!…”. Era după apariția primei cărți, abia după zece ani Renata Verejanu va deveni membru al USM. Sinceritatea ei te dezarmează. Desigur, este un caz care ne pune în faţă o poetă rară şi temerară, trimisă din tărie şi armonie, o luptătoare de amiază şi o pavăză a Cuvântului, care nu se vrea „nici rob, nici împărat”, ci doar solie a Iubirii, a ofrandei celeste a Poeziei, a magiei revelaţiei, care le aminteşte celor pe care-i stigmatizează că „Veni-va cărarea la viaţă să vă cheme – / doar că Durata ei trece prin infern”.

Poetă de destin şi de vocaţie armonios-vizionară, Renata Verejanu, ca şi orice „poet mare şi neapreciat la Chişinău” (Ion Druţă) al Neamului „E o necesitate a acestui popor, / E o întâmplare a acestei vieţi”, vorbind în propriii săi tropi caracterizând esenţialmente destinul eminescian „erupt din unica înflorire a bucuriei”. De aceea şi zice ea pe un ton mucalit: „Nu-s femeia, ci ziua în care trăieşti tânăr şi cinstit”; „Nu sorbi văzduhul fără nicio felie de soare”; „Împodobeşte-ţi destinul cu avuţia iubirii”. Citiţi-o aşadar pe Renata Verejanu şi o să vă pătrundeţi numaidecât de necesitatea ideii de a fi şi de a Iubi. Poezia Domniei Sale e toată de la un capăt la altul o ofrandă a omeniei şi a Iubirii celeste şi oneste, originală în totul ei tot de acasă.

Tudor Palladi